Chinezul – Ripensia – Poli

Trei dintre echipele de top ale fotbalului timişorean. Chinezul şi Ripensia au jucat în perioada interbelică şi au adus, împreună, zece titluri de campioană naţională suporterilor de pe Bega: şase titluri Chinezul, în deceniul 3 şi încă patru titluri (de asemenea şi două Cupe ale României) Ripensia în deceniul 4. Amândouă echipele au fost desfiinţate în anii de ascensiune a puterii comuniste, când nici măcar acest sector eminamente apolitic nu a scăpat de laba lungă a luptei de clasă.
Poli, înfiinţată în anul 1921, ca echipă a Şcolii Politehnice timişorene, a activat, cu unele întreruperi, în primul eşalon fotbalistic, numai după război şi până astăzi. Nu a reuşit nici un titlu de campioană, urcând, totuşi, de câteva ori, pe podium şi cucerind, de două ori, Cupa României.
Citesc în presa sportivă că, de bunăseamă stimulat (ca să mă exprim diplomatic) şi de succesul în lupta cu Zambon pentru câştigarea palmaresului, actualul patron al echipei, Marian Iancu, visează la unificarea celor trei palmarese sub sceptrul său.
Ideea nu ar fi rea, la o primă vedere. El doreşte să cumpere, de la urmaşii celor două echipe desfiinţate de politica sportivă a puterii comuniste în ascensiune, toate drepturile asupra acestor cluburi. Ulterior, ca patron, poate dispune unirea celor trei entităţi sub un nume comun. Logic, se vor unifica şi palmaresele celor trei echipe, noua entitate moştenind zece titluri de campioană naţională şi patru cupe ale României!
Impedimentul major, sesizat astăzi de ProSport.ro este acela că cele trei echipe au activat simultan, o vreme. Ar mai fi şi alte motive, mai ales de ordin emoţional, care ar împiedica fuziunea. Teoretic însă, dacă Marian Iancu îi găseşte pe moştenitori, reuşeşte să demonstreze drepturile acestora şi îi convinge să fuzioneze, orice este posibil!
Totuşi, cred eu, este extrem de dificil, dacă nu imposibil, să îndeplinească toate cele trei condiţii. Oricum, cunoscând ritmul de melc al justiţiei române şi bănuind o puternică opoziţie din partea terţilor interesaţi (mă refer la cluburile de fotbal care ar coborî, astfel, în statistici), acţiunea, odată declanşată, este una îndelungată. Atât de îndelungată încât multe se pot întâmpla în acţionariatul şi chiar în viaţa clubului până la finalizare. Dar, odată obţinut acest palmares unificat, cota acţiunilor clubului (tot Marian Iancu anunţa, recent, intenţia de listare la bursă a acestora) va urca simţitor. Deci, dincolo de orice declaraţii sentimentale sau de satisfacerea orgoliului patronului, tot interesul economic este cel care primează. Indiferent de convingerile opozanţilor sau de impresia pe care o lasă în media, Marian Iancu se dovedeşte, în planul afacerilor, un tip calculat şi deosebit de îndrăzneţ.
Problema, dacă ar fi fost abordată la timp, în perioada de vârf a crizei palmaresului, putea fi deja parţial, rezolvată. Echipa ar fi preluat numele Ripensia şi nu F.C. Timişoara, palmaresul de patru titluri şi două cupe urmând ca, acum, după rezolvarea palmaresului lui Poli, să se facă fuziunea dintre cele două cluburi, mai rămânând doar un pas de făcut!