De ce este greşită soluţia ridicării accentuate a vârstei de pensionare?

Este bine sau este rău că, în cele două decenii postdecembriste, foarte mulţi salariaţi, în special din armată, dar, în general, din toate categoriile, au fost scoşi la pensie foarte devreme, unii în plină capacitate de muncă?
În faţa declinului accentuat al economiei naţionale, guvernele au ales cea mai facilă soluţie: pensionarea prematură. Bani în fondul de pensii încă erau destui. Lumea era speriată de disponibilizare. Fondul de şomaj abia se înfiripa. Oamenii au fost mulţumiţi că deveneau beneficiarii unui venit sigur. Mai mare sau mai mic, dar sigur. Guvernele scăpau de o problemă, oameni cu putere de muncă deveneau inactivi. Cu timpul, mulţi dintre aceştia redeveneau activi. Câtă vreme pensia venea, nu era rău să fie completată şi cu un salariu. Obţinut legal, dar mai ales prin muncă la negru. Patronii erau fericiţi să lucreze cu pensionari. Pentru aceştia nu plăteau taxe, oamenii erau deja la pensie, de asistenţă medicală gratuită beneficiau oricum, se plătea doar banul „în mână”. Cu vremea, legislaţia muncii devenind tot mai strictă, o bună parte dintre pensionarii-lucrători a intrat legal pe piaţa muncii. Despre aceştia putem spune că, în mare, îşi susţin prin munca proprie pensia. Nu contribuie la pensiile altora, dar nici nu primesc de la nimeni. Pe de altă parte, ocupă, pe piaţa muncii, locul unuia aflat la vârstă activă, dar fără pensie. Şi care, dacă ar fi muncit, ar fi trebuit să-l susţină pe pensionarul nostru. Şi iată cum, unul îşi face si salariu şi pensie, dar nu plăteşte nimic pentru cel aflat realmente în incapacitate de muncă, iar celălalt nu are nici salariu, nici pensie şi este nevoit să emigreze. Asta în cel mai fericit caz. Iar în patria de adopţie îşi face şi salariu, plăteşte şi pensie unui bătrân de acolo.
Pensionarul care lucrează la negru îşi rotunjeşte propriile venituri, dar mai ales pe cele ale patronului său. Cine pierde? Pierde, în primul rând, pensionarul autentic pentru care nu mai sunt destui bani. Pierde statul care trebuie să susţină cu bani grei sistemul de pensii. Soluţia pensionării premature, adoptată de guvernele postdecembriste îşi arată colţii. Pierd şi cei aflaţi la vârsta activă, dar care îşi găsesc ocupate locurile de pe piaţa muncii. Ei sunt nevoiţi să plece în loc să-şi ocupe locul şi să alimenteze sistemul de pensii autohton.
Se încearcă rezolvarea situaţiei prin mărirea vârstei de pensionare. Astfel se cade din lac în puţ. Oamenii în vârstă doar în puţine cazuri îşi vor putea păstra, cu atât mai greu îşi vor găsi, locul de muncă. În primul rând pentru că nu mai oferă randamentul necesar. Nici în străinătate nu pot pleca. Pentru că nu-i angajează nimeni. Neavând de muncă, nici nu vor contribui la fondul de pensii. Deci soluţia ridicării vârstei de pensionare este una complet falsă.
Există o singură cale pentru evitarea colapsului sistemului de pensii: dezvoltarea activităţii economice. Cât mai mulţi plătitori la sistem. De unde-i luăm, în condiţiile în care jumătate din forţa activă de muncă este în străinătate şi nu dă semne că ar dori să se întoarcă? Iar natalitatea este la pământ?
Nu aceasta este principala problemă. Esenţial este să creem cât mai multe locuri de muncă. Şi cât mai bine plătite. Lucrătorii, implicit plătitorii la sistemul de pensii, vor veni singuri. Din Asia, din Africa, din zonele cu populaţie excedentară.
Desigur, ridicarea vârstei de pensionare se impune în anumite situaţii particulare. În ţările unde speranţa de viaţă, însoţită de o bună stare a sănătăţii populaţiei, a crescut mult. Şi unde cererea de forţă de muncă este acoperitoare. În nici un caz în ţări precum România, cu o speranţă de viaţă dintre cele mai reduse din Europa şi cu o stare de sănătate deosebit de precară a populaţiei.
Principalele griji ale guvernelor care se vor succeda trebuie să fie legate de creşterea activităţii economice. Prin toate mijloacele. Cu toate resursele disponibile.
Celelalte probleme se vor rezolva (aproape) de la sine.