Aricii din grădina mea de la ţară

Iată, desfăceam un poşor de fân, rămas în livadă de anul trecut, pentru a materializa un gând care mă paşte de ceva vreme: să mulcesc o porţiune cu pomi mai rari, unde să cultiv la toamnă perene precum zmeură şi căpşuni, dar şi ceva anuale sau bianuale, precum ceapă, usturoi, spanac, poate şi ceva mangold. Ajuns la nivelul solului am dat de un cuib din muşchi, în care se lăfăiau trei sau patru ghemuri cu ţepi, de bunăseamă puii aricioaicei pe care o văzusem şi fotografiasem cu o săptămână înainte. M-am grăbit să reconstitui cuibul din muşchi şi să-l acopăr cu o brazdă bună de fân.

În aceeaşi zi, spre seară, văd, defilând prin curte, aricioaica urmată de doi dintre pui. M-am grăbit să fac câteva fotografii, din păcate condiţiile grele de iluminat, teama animalelor şi emoţia fotografului nu au dus la rezultate pe măsură.
M-am întrebat şi despre soarta celuilalt (sau celorlalţi) pui, pentru că, în mod sigur, în cuib erau cel puţin trei. După încă o săptămână, căutând din nou în grămjoara de fân, am găsit cuibul părăsit.
Mi-am amintit de cele scrise de Heinz Erven în Paradisul meu despre aceste animale utile grădinarilor. Acesta arăta că aricii ţin sub control populaţiile de melci, şoareci şi omizi din grădinile în care şi-au găsit adăpost, vânând pe o rază până la 500 de metri.

Heinz Erven construia adăpători şi adăposturi pentru arici în grădina sa, pentru a-i atrage şi a-i reţine acolo.
Recitind rândurile despre arici din Paradisul meu am realizat că eu întreţineam, fără să ştiu, adăpătoarea acestora. De fapt, umpleam cu apă, în fiecare săptămână, pentru Patrocle, dulăul nostru de la ţară, una-două găleţi mari şi o cratiţă. Şi mă întrebam de ce apa din găleţi părea, după o săptămână, neatinsă, în timp ce în cratiţă abia dacă mai găseam ceva pe fund. Iar poşoarele de fân, rămase din anul trecut, erau un adăpost potrivit.