Zbârciogul din grădină

Anu’ trecut, prin mai, m-am hotărât să transplantez rozmarinul, adus astă-vară tocmai din Bayern, din ghiveciul în care nu-i mergea de nici o culoare, în grădină. Zis şi făcut. Cum nu mai aveam loc decât pe lângă gard, la răcoare şi umezeală, am început să-i sap o gropiţă. Am dat de ceva ce semănau cu nişte ouă, unul îl tăiasem cu lopăţica: la exterior avea o coajă subţire, albă, la mijloc un nucleu de consistenţă solidă, iar între nucleu şi coajă o substanţă lichidă, gelatinoasă. M-am gândit că vor fi fiind ouă de oarece reptilă şi le-am îngropat repede la loc. Rozmarinului i-am săpat altă gropiţă, un pic mai încolo, dar nu am avut noroc de el, pentru că s-a uscat de tot.
Uitasem povestea când, într-o bună zi, am găsit o ciupercă, cam între rozmarin şi locul unde găsisem ouăle:
Recunosc, la ciuperci chiar nu mă pricep. În alveolele care formau suprafaţa pălăriei se găsea un lichid incolor, cum se vede în detaliul următor:
Am fotografiat şi un close-up al suprafeţei piciorului, care avea un aspect buretos:
M-am gândit că o fi vreun fung toxic dar, după o căutare pe internet, cu ajutorul lu’ uica Google, am aflat că se numeşte zbârciog, că face parte din genul Morchella, că este o ciupercă comestibilă (dar nu în stare crudă şi nici consumată împreună cu alcool!), că este o delicatesă a bucătăriei franceze şi că răsare dintr-un ou subteran! Cu toate astea nu am avut curaj să o culeg, am lăsat-o acolo şi, în două trei zile, s-a nimicit. Ulterior a mai răsărit una, mult mai anemică, care nu a ţinut decît o zi. Interesant că deşi cele două ciuperci au apărut în apropierea „cuibului” cu „ouă”, niciuna nu a răsărit chiar din cuib.