O imagine de importanţă excepţională, probabil cel mai vechi tablou reprezentând un ţăran bănăţean, Petrach Zortan (Petraş Ţăran, Petraş Ciort(e)an? – primul nume de familie a putut fi întâlnit, până nu demult în localitate, al doilea nu e specific zonei, dar se apropie, fonetic, de notaţia pictorului) din Chevereşu Mare. A fost pictat de Alessandro Magnasco (1667-1749) la comanda lui Franz Paul conte de Wallis (1677-1737) – comandant între 1716 – 1729 al cetăţii Timişoara.
Tabloul a fost vândut la o licitaţie organizată la Uppsala, la data de 3 iunie 2008, pentru suma de 15 000 coroane suedeze. Are dimensiunile de 138 x 119 (cm x cm) şi este pictat în ulei pe pânză.
Textul aflat în partea de jos a tabloului dezvăluie identitatea celui reprezentat în tablou, considerat în epocă Mathusalemul Banatului : ”Petrach Zortan in büser aus dem dorff Keveresch in bgnetsemswar, alt 185 jahr gestorben dem 5 Januari 1724 dessen jüngsten sohn noch leibt, und 97 jahr alt ist”
Petrach Zortan
O publicaţie contemporană evenimentului, Das merkwürdige Wien oder monatliche Unterredungen von verschidenen daselbst befindlichen Merkwurdigkeiten der Natur und Kunst, Viena, 1727, relata despre acesta:
„Pâna cu câteva zile înaintea morţii sale a putut fi văzut, sănătos, în faţa staţiei de poştă, sprijindu-se într-un baston, aşteptând pomană din partea călatorilor care coborau din poştalion. S-a născut în 1539, iar la răpirea cetaţii Timişoara din mâinile creştinilor, pe când păstorea vitele tatălui său, s-a refugiat din faţa năvălirii cetelor de tătari, în munţi. Spre sfârşitul vieţii avea ochii înroşiţi, iar culoarea feţei îi era precum cea a mucegaiului de pe pâine, verzui deschis; în gură mai păstra câţiva dinţi şi îşi petrecea vremea având grijă de copilaşii unui strănepot.
Mai cu seamă este vrednic de luat în seamă faptul că viaţa acestui om s-a întins în trei veacuri, al 16-lea, din 1539, al 17-lea în întregime şi al 18-lea, până în 1724; de asemenea că a trăit în timpul domniilor a zece împăraţi romano-germani: Karl al V-lea, Ferdinand I, Maximilian al II-lea, Rudolf al II-lea, Mathias, Ferdinand al II-lea, Ferdinand al III-lea, Leopold I, Iosef I si Karl al VI-lea; de asemenea că, după spusele fiului său Ştefan, care în 1724 avea 100 de ani, în tinereţe era cu un cap mai înalt şi că bătrânul, pâna în ultimul său ceas, a respectat cu stricteţe, după regulile cultului ortodox, toate posturile, iar în afara acestora, nu mânca decât lapte şi colaci calzi din făină de porumb, însă zilnic lua câte o bună înghiţitură de rachiu de casă.”
Portretul lui Petrach Zortan, terminat cu câteva ore înainte de moartea sa, la 5 ianuarie 1724, a fost gravat în cupru şi reprodus în Merkwürdigen Wien.
Faima sa de protagonist al legendei mathusalemice s-a perpetuat, în literatura dedicată longevivilor, prin şi peste secole, până astăzi.
O viaţă de om, oricât de sănătos ar fi trăit, care să se întindă pe aproape două veacuri, este o utopie. De unde atunci, legenda? O explicaţie, singura posibilă, dacă va fi interes, promit să o dezvălui, cât de curând, pe blog.
Iată şi o ilustraţie de carte, din secolul al XIX-lea, realizată după tabloul lui Alessandro Magnasco (Wikipedia):
Tabloul şi ilustraţia de carte prezentate se află în domeniul public întrucât drepturile de autor asupra lor au expirat. În Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii şi în alte ţări, termenul dreptului de autor este valabil pe durata vieţii autorului plus 70 de ani.
Alte imagini din arhivele de familie ale paorilor bănăţeni puteţi vedea în ciclul Paorii.
Nelucraciun's Blog 
Fotografia ca document inteleg ca este de o importanta exceptionala.
Va urmaresc cu mare interes serialul.Cred ca este o contributie deosebita la istoria Banatului.
Încerc şi eu, pasionat fiind de fotografie, readucerea în atenţia oamenilor sau publicarea pentru prima dată, nu numai de fotografii vechi ci şi de felurite alte reprezentări grafice, tablouri, ilustraţii de carte, cărţi poştale ilustrate, hărţi, etc. Aşa cum faceţi dvs. cu poeziile.
Am de ales între o restaurare minimală, având ca şi consecinţă un ritm mai lent de publicare, sau o inserare rapidă a materialului brut, de cele mai multe ori puternic afectat de trecerea timpului. Am ales prima variantă. Sunt, pe lista de aşteptare, zeci de imagini, dintre cele pentru care termenul dreptului de autor a expirat. O lume care a dispărut şi care nu mai poate fi cunoscută decât prin urmele pe care le-a lăsat. Urme care nu trebuie lăsate să se şteargă.
Dar termenul de paor e un regionalism banatean?
Ca de exemplu, in zona Argesului nu l-am auzit niciodata. Si nici in Bucuresti.
Practic la ce se refera?
E sinonim cu mosnean/razes ? sau cu taran(bineinteles, nefolosit peiorativ) ?
La noi, in Banat, in loc de „taran” se spune „paore”. Nu are nici o legatura cu „razes”. Este pur si simplu „taran”.
Si, tot la noi, in Banat, NU ii este atasat nici un fel de nuanta peiorativa notiunii de „taran”.
Fiind un cuvitn banatean, la Arges nu avea cum sa ajunga.
Mai exact, paore vine din germanul Bauer, care înseamnă ţăran. În Banat românii au convieţuit cu germanii şi cu alte neamuri. Au fost influenţe reciproce în limbă, port, obiceiuri, meserii, etc. În graiul bănăţean sunt numeroase cuvinte originare din germană, dar şi din sârbă, maghiară, turcă, etc. După stăpânitorii vremelnici care au fost şi care şi-au adus aici oamenii. Otomanii nu au adus numai turci ci şi sârbi, de exemplu. Iar austriecii au adus colonişti din numeroase etnii, numai catolici să fie: germani, francezi, spanioli, italieni, cehi, slovaci, chiar şi ceva unguri. Mulţi dintre aceşti catolici au fost asimilaţi în masa etnică germană. Ungurii din Banat au fost colonizaţi mai târziu, în special la sfârşitul sec. 19 – începutul sec. 20.
Termenul de „ţăran” a fost folosit prin sudul Banatului pentru a-i desemna pe coloniştii olteni. Iată un link:
http://legendelebanatului.blogspot.com/
„Ungurii din Banat au fost colonizaţi mai târziu, în special la sfârşitul sec. 19 – începutul sec. 20.”
Imi permit o mica corectie; ungurii au fost colonizati deja la sfirsitul sec. 18, dupa ce Banatul a fost „retrocedat” regatului ungar.
Domnule Sorin Forţiu,
Informaţiile oferite de lucrările lui Griselini şi Ehrler indică o foarte redusă componentă maghiară pentru populaţia Banatului şi aceasta concentrată în colţul nord-vestic al provinciei, la E de Szeged. Asta în preajma cedării Banatului către regatul maghiar.
Este adevărat că ulterior cedării noile autorităţi au adus, pentru administraţie, etnici maghiari. În oraşe au venit, de asemenea, meseriaşi şi negustori de origine maghiară. Nu am contestat această realitate. Dar nici nu posed informaţii relevante despre o colonizare organizată, cu populaţie de origine etnică maghiară, pînă în 1867. Majoritatea localităţilor maghiare din Banat au fost fondate în perioada 1867-1913, prin colonizări făcute fie de către stat, fie de către nobilii maghiari pentru domeniile proprii. În afară de noile aşezări a fost adăugată o componentă maghiară şi în localităţi existente.
Asta cunosc, asta am scris în răspunsul către cititor, fără să detaliez.
Mulţumesc pentru interesul pe care-l manifestaţi. Mă bucură orice intervenţie a dvs., cunoscându-vă rigurozitatea în tratarea problemelor de istorie a Banatului.
Foarte interesantă seria „Paorii”.
Cel mai probabil nume al lui „Matusalem de România” este (nu Petraș ci un diminutiv al lui Petru, uzual și astăzi:) Petrache Ciortan (numele de familie era și el uzual, nu importă de unde venea).
Și eu mă numesc Călmățuianu, adică „cel de pe Călmățui” și trebuie să știți că există 3 râuri Călmățui: unul – în Oltenia, unul – pe la Buzău și unul – în Basarabia iar eu nu m-am născut în niciuna din cele 3 zone).
S-o fi nascut unul dintre ascendenti care, la un moment dat, a plecat de acolo intr-un loc unde lumea-i spunea “cel de pe calmatui” spre a-l deosebi de un altul cu acelasi nume
Aveti dreptate, sunt urme care nu trebuie sa se stearga. Calea restaurarii minimale mi se pare cea buna. Sunt fotografii care vor ramane odata cu acest ciclu-serial.
Ma uita la imbracaminta matusalemicului personaj. Nu o recunosc.
Imi amintesc o lucrare frantuzeasca de la sfirsitul secolului 19 „Les races humainnes” in care erau reprezentati si romanii prin tipologia banateneasca. Cu portul cunoscut.
Tabloul a fost terminat la începutul lui 1724.
Principial, în sezonul cald, la noi, ţăranii purtau o pereche de izmene albe, largi şi o cămaşă, de asemenea albă. Fără cusături. Eventual purtau şi un chimir.
Uneori umblau desculţi.
Îmi amintesc perfect bătrâni îmbrăcaţi astfel.
Priviţi fotografia acestui om din Berzovia / Jidovin:
https://picasaweb.google.com/nelucraciun/BanatPortTraditional#5203444634714466418
Este din perioada postbelică.
Căutaţi să faceţi abstracţie de obiectele de îmbrăcăminte orăşeneşti sau „nemţăşti”.
Unele detalii de croi probabil că au fost adăugate de pictorul italian ulterior din memorie şi din imaginaţie. Nu uitaţi că omul îşi trăia ultimele zile când a pozat.
Tocmai asta spuneam. Hainele nu seamana cu nimic din ceea ce stiu. Nici „chimesa” si nici „shioarishii”.
Ca unblaM desculti vara, asta o stie oricine. Numai iarna NE incaltam chiar si in 1975. Acu’ cu virsta, nu mai pot, dar in tinerete era altceva…
Singurul lucru pe care-l recunosc este oala…
Şi arhitectura s-a schimbat mult. Clădirile din imagine vor fi fost ale staţiei de poştă. Făcute din lemn. Într-o vreme de dinainte de sistematizarea tereziană, când majoritatea caselor paorilor vor fi fost din nuiele împletite, lipite cu pământ galben amestecat cu pleavă. Uşor de ridicat, avantaj deosebit într-o vreme când satele erau periodic nimicite de războaie, răscoale, cete de tâlhari, etc. Iar oamenii fugeau cu copiii lor, cu animalele lor, cu câte merinde puteau duce şi se ascundeau în pădure până ce urgia trecea. Atunci se întorceau şi, în câteva zile, ajutaţi de ortaci, îşi ridicau alte case. De asta nu s-au păstrat la noi case vechi de cinci-şase sute de ani, ca în vestul Europei!
Să știți că în ultima vreme există un curent în arhitectură și construcții care reconsideră tehnologia caselor construite cu „chirpici” și pe „leasă” de nuiele: s-a constatat că această structură are o bună cumportare la cutremure datorită elasticității (știți vorba populară: trestia se îndoaie dar nu se rupe) și o bună izolare termică atât vara cât și iarna (datorită „inerției” termice a amestecului de lut cu pleavă). Bătrânii (de fapt, ce zic eu, nu bătrânii ci arhi-strămoșii, pentru că tehnica este cunoscută din neolitic!) nu erau proști!
Constructiile cu pereti din nuiele lipite erau relativ usor de realizat; chemau prietenii la claca si in doua-trei zile gata casa; in situatia unor populatii aflate in calea unor invazii era o solutie optima: isi luau animalele, cerealele, scl si fuga in padure; cand
Arhitectura, in sine, nu cred ca s-a schimbat mult. La cea de la sat, ma refer. Prea sint perfecte proportiile si impartela odailor. Eu cred ca stiinta constructiilor a ajuns la o asemenea perfectiune de sute de ani, poate de mai mult. Iar traditia a pastrat ceea ce materialul nu a putut.
In satul meu forma caselor era aceeasi pete tot. Toate casele aveau aceeasi structura si se pastrau acelea proportii. Minunate, de altfel. Ca si amplasarea. Pe lateralul curtii si nu de-a lungul ulitei. S-a schimbat pozitionarea abia dupa 1960 cind a inceput valul de cosntructii noi, din caramida, cel mai adesea arsa. Unele dintre case nu au mai fost ncicodata tencuite. Iar acum sint pe moarte.
Casa alor mei a fost construita prin 1928-1930 cu structura de lemn maltorit asa cum spui dumneata cu lut ametecat cu pleava. A ramas asa, pe latura dinspre Papa a curtii. Nu a mai achimbat-o nimeni. Acum ma gindesc cu fii-mea sa o prelungesc in spate cu aceeasi tehnologie cu inca o camera si ceva care sa tina loc de baie… iar in fata sa-i dau aspectul vechi, cu tirnatul deschis marginit cu scindura.
Sper sa ma ajute Dumnezeu si sa pot face asta inainte de a muri.
Buna ziua,
Am gasit fotografiile dvs. cu port traditional din Banat si vroiam sa stiu care sunt din anii 1920. Fac o documentare despre portul popular romanesc din Ardeal anii 1920-1930, si ma intrebam daca mai stiti alte site-uri unde gasesc detalii?
Va multumesc si felicitari ptr. site,
cu stima,
ciresica
Multumesc pentru apreciere. Dintre fotografiile pe care le-am publicat pana acum in ciclul Paorii, cele aferente articolelor Paorii (3) si Paorii (2) sunt din perioada respectiva. Poate si imaginea din Paorii (1). Din pacate aceste imagini nu respecta celalalt criteriu dorit de dvs: nu sunt din Ardeal. Banatul si Ardealul reprezinta doua entitati teritoriale diferite care, lungi perioade de timp, s-au aflat sub aceeasi suzeranitate. Insasi in actul Unirii de la 1918 se vorbeste de Transilvania, Banat si Partile Ungurene (Partium). Un documentar excelent pe aceasta tema a scris dl. Sorin Fortiu, aici:
http://www.banat.ro/academica/Transilvania.htm
Fotografii cu port traditional din Banat mai am aici:
https://picasaweb.google.com/nelucraciun/BanatPortTraditional#
De asemenea puteti gasi si pe Banaterra:
http://www.banaterra.eu/romana/taxonomy_vtn/term/77
Din pacate despre portul din Ardeal nu stiu mare lucru.
Poate cineva sa imi spuna cu exactitate ce inseamna tarnatz?
târnaţ, în subdialectul bănăţean şi nu numai acolo, înseamnă pridvor.
Puteţi vedea o bucăţică de târnaţ în fundalul acestei imagini:
Imi place mult acest serial Paorii. Cum sa intelegem textul de mai sus ca paorii erau ortodocsi romani? Dar paore vine din germanul Bauer atunci cum si de ce s-a incetatenit cuvantul acesta germanic printre romani? Si porturile paorilor erau rezultatul influenţelor reciproce dintre banatenii români ortodocsi care au convieţuit cu germanii şi cu cei de alte neamuri?
Aici, in Banat, au convietuit numeroase etnii. Colonistii svabi le-au spus autohtonilor Bauer, adica taran si, incet-incet cuvantul a fost preluat in graiul local. La fel cum, spre exemplu, pentru a-l desemna pe domnul de pamant se utiliza un cuvant preluat din limba turca, spa’ie, de la spahiu. In imperiul otoman tot pamantul era al sultanului, acesta-l dadea spre folosinta supusilor cu merite deosebite, intre care militarilor, intre care, in Banat, cei mai multi vor fi fost spahii.
Multumesc. Am inteles, dar nu mi-ati raspuns si la intrebarea: porturile paorilor erau rezultatul influenţelor reciproce dintre banatenii români ortodocsi care au convieţuit cu germanii şi cu cei de alte neamuri? Pe scurt portul paorilor este cel al TUTUROR romanilor ortodocsi din banat sau al Șvabilor bănățeni care au venit din diferite regiuni din sudul Germaniei și Austria(catolici si protestanti). Si de ce pun astfel intrebarea ptr. ca mai sus afimati: „ca pâna în ultimul său ceas, a respectat cu stricteţe, după regulile cultului ortodox…” . Sanatate
Mai degraba romanii au luat elemente de port de la svabi. Informatiile despre Mathusalemul Banatului au ajuns la noi din presa (embrionara) vieneza. Aceasta a fost scrisa de romano-catolici. La acestia postul este mult mai putin strict, dureaza si mai putin si permite consumul de lapte, lactate, oua si, mi se pare, peste. Ei erau impresionati de duritatea postului ortodox si de strictetea cu care romanii banateni il tineau.
Griselini afirma, in cartea sa despre Banat, ca un roman ortodox mai degraba ar fi facut moarte de om decat sa incalce strictetea postului.
Cand zic „porturile paorilor” ma referla fotografiile din paorii 1,2,3,4, 6.
Cred ca am raspuns in comentariul anterior.
Completez: am scris ca au preluat elemente de port , mai multe sau mai putine. Pana la urma, astazi, toti suntem imbracati „nemteste”, cine mai umbla in port traditional romanesc, exceptie unele ocazii festive.
Paori au fost toti taranii banateni. Portul lor a avut variatii de la o zona la alta.
Da. Frumos. Multumesc.
Pingback: Ciortan Petruţi, bănățeanul care ar fi trăit 185 de ani
Pingback: Românul care a trăit 185 de ani – Știi mai mult!