Toţi fură şi nu se mai gată! Din ciclul Moştenirile comunismului (2)

Circa 1985-1986. Ultimul cincinal ceauşist. O aşezare rurală din câmpia de vest, judeţul Arad.
Adunare generală la C.A.P. (cooperativa agricolă de producţie). Membrii cooperatori au fost, în prealabil, pregătiţi de către activişti. Cei care trebuiau să ia cuvântul. Tema adunării era autocritica. Fiecare ştia ce are de spus.
Invitaţi sosiţi de la comitetul judeţean de partid. Şi de la C.U.A.S.C. (consiliul unic agroindustrial de stat şi cooperatist – un fel de holding care controla şi coordona activităţile în legătură cu agricultura şi mica industrie de procesare a produselor agricole din mai multe localităţi învecinate).
Întrunirea începe. Preşedintele citeşte darea de seamă. Cei înscrişi la cuvânt vorbesc. Nu se abat cu o iotă de la tematică.
De undeva, din mijlocul sălii, o femeie tot ridică mâna. Nu este băgată în seamă. Nu e pe listă.
Luările de cuvânt continuă: colectivul merge prost; atâta grâu la hectar; atâţia litri de lapte pe cap de vacă furajată; atâţia purcei de scroafă; prost, foarte prost! se impun măsuri, tovarăşi!
Din mijlocul sălii nana Floarea îşi flutură în continuare mâna. Este văzută de reprezentantul partidului de la judeţ.
„Tovarăşu’ preşedinte, uite, tovarăşa doreşte să ia cuvântul” – îi şopteşte acesta preşedintelui CAP. Nemaiavând de ales, acesta încuvinţează cererea femeii:
„Spune, nană Floare, ce ai de spus!”
„Apăi domnilor, eu văd că tătă lumea critică colectivu nost’.”
„Si nu-i adevărat, nană Floare?” replică preşedintele
„Nu, tovarăşe preşedinte, nu e adevărat. Eu zic că treaba merge foarte bine în colectivu’ nost’.”
„Dar cum poţi spune una ca asta, nană Floare, vezi şi dumneata ce producţii la hectar am avut, câţi litri de lapte am muls de la vaca furajată, câţi purcei fată scroafele,…?
„Apăi, domnilor, cum puteţi spune dumneavoast’ despre colectivu’ nost’ că merge prost când tăţi fură şi nu se mai gată!.
Cuvintele femeii au surprins esenţa modului de viaţă în ultimele cincinale ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate a ceauşescului!
Am întâlnit, în ultimele două decenii suficienţi foşti tineri colectivişti, dar mai ales tractorişti, care erau salariaţii SMA-urilor, (staţiunile de maşini agricole, aflate în proprietatea statului şi care prestau servicii de lucrări agricole mecanizate pentru CAP-uri) care regretau sincer dispariţia CAP-urilor. Nu pentru că acestea ar fi fost profitabile pentru membrii lor, ci tocmai pentru motivul exprimat de nana Floare în adunarea generală a CAP-ului.
„Îmi era frică, pe vremea colectivului, să nu se dărîme casa, de câte cereale aveam în pod. De câte ori mergeam cu tractorul cu remorcile încărcate, din câmp către magazie, treceam prin faţa casei…”
Furtul devenise un mod de supravieţuire. O clasă de privilegiaţi ai regimului care furau pentru un pic de lux, pentru că cele necesare traiului le erau asigurate de către partid.
O clasă de oameni de rând, care învăţase să se descurce furând de la locul de muncă cam tot ce se putea.
Şi clasa oamenilor amărâţi, care trăiau doar din salariu şi cumpărau, la suprapreţ, din comerţul alternativ, produsele oferite de cei făcând parte din cea de-a doua categorie.
Hoţia ca mod de viaţă. Iată una dintre tarele moştenite din comunism care a străbătut, ca un fir roşu, cele două decenii postdecembriste. Ţara ar fi mers foarte bine, dacă nu ar fi fost lăsată pe mâna hoţilor. Iar oamenii care s-au săturat de hoţia din jurul lor au ales, cea mai facilă cale, exodul.
Se spune că în România s-a cam terminat tot ce era de furat. Nu este adevărat. Mai sunt destule care pot fi furate în ţara asta. Un exemplu am dat şi în acest articol.